24 Albums for 25 Years

Cu ocazia împlinirii a 25 de anişori, desigur că mă voi îmbăta foarte rău. Poate vă invit şi pe voi, poate nu. În schimb, vă ofer altceva: o listă de albume, câte unul pentru fiecare an din 1985 încoace. Nu pretind că ar fi cele mai bune din anii respectivi, dar sunt destul de music nerd ca să cred că am ales binişor. Desigur, o să îmi justific alegerile şi o să menţionez şi câteva piese de pe fiecare album care merită, inmyhumbleopinion, să fie considerate highlights. Dacă le-aţi ascultat deja, sau măcar o parte din ele, vă consider fraţi întru spirit. Dacă nu, şi am reuşit să vă fac curioşi, mă declar mulţumită. Hai să începem!


1985: The Jesus and Mary Chain - Psychocandy
De ce: Fără The Jesus and Mary Chain nu ar fi existat My Bloody Valentine şi, de altfel, întreaga ceată de shoe-gazeri. La vremea lui, Psychocandy a făcut ţăndări toate ideile preconcepute legate de muzica rock. Chitare şi tobe? Reduse la minim, lasă sintetizatorul să facă toată treaba. O voce puternică? Lasă-i pe alţii, preferăm o voce înecată într-o mare de zgomot. Uneori dreamy, alteori asumându-şi o violenţă subtilă, ca un pumn într-o mănuşă de catifea, Psychocandy rămâne la fel de surprinzător şi de nou astăzi, la 25 de ani de la lansare.
Album Highlights: Just Like Honey; The Living End; Something's Wrong; It's So Hard


1986: The Smiths - The Queen Is Dead
De ce: Ce obţii când pui la un loc un tip al cărui fizic (mai mult sau mai puţin) atletic contrastează cu vocea melancolică şi cu versurile meditative, şi un alt fel de guitar genius, ale cărui linii melodice sunt, în acelaşi timp, atmosferice şi stridente? O legendă. The Smiths ne-au învăţat un alt fel de revoltă, unde tristeţea merge mână în mână cu cinismul şi autoironia şi, mai mult decât orice, ne-au învăţat că există o lumină care nu se stinge niciodată.
Album Highlights: There Is a Light that Never Goes Out; Frankly, Mr. Shankly; I Know It's Over; Bigmouth Strikes Again; Some Girls Are Bigger than Others


1987: Dinosaur, Jr. - You're Living All Over Me
De ce: Cred că e safe să spun că, atunci când ai în faţă un album al cărui titlu îţi spune "Trăieşti peste mine", poţi să fii sigur că n-o să sune ca nimic din ce-ai auzit înainte. Dacă ar fi să aleg albumul care evocă cel mai bine schizofrenia paranoidă, ar fi cel de faţă. Mai întâi, te loveşte un zgomot distorsionat, care apoi se îndură să te lase, fiind înlocuit de linii melodice situate undeva între haos şi R.E.M., pentru ca apoi să reapară, sub o formă sau alta, când te aştepţi mai puţin. Totul asezonat cu vocea apăsătoare a lui J. Mascis, care spune lucruri de tipul "I just want to find out what you're nice to me for", şi cu titluri ca Little Fury Things, care transformă la modul cel mai pervers imaginea mentală a unor iepuraşi pufoşi în ceva monstruos şi ameninţător. Şi la sfârşit îţi spui "This is some seriously fucked up shit!". În sensul bun al expresiei, desigur.
Album Highlights: Little Fury Things; Kracked; Raisans; In a Jar; Tarpit; Poledo



1988: Morrissey - Viva Hate
De ce: Nu numai pentru că e albumul care i-a adus la uşă lui Morrissey nişte băieţi de la serviciile secrete britanice, graţie faptului că el şi-a exprimat cu nonşalanţă dorinţa ca Margaret Thatcher să-şi dea obştescul sfârşit. Cu Viva Hate, The Moz, poster boy-ul tuturor singuraticilor depresivi, amatori de sunete alternative, a demonstrat că poate şi fără Johnny Marr. Reţeta versurilor e aceeaşi: multă melancolie asezonată cu ironie neagră şi cu revoltă voalată, dar niciodată resemnată. În schimb, sunetul, deşi aminteşte, pe alocuri, de The Smiths, e mai alert şi mai puţin atmosferic. A, şi să nu uit. Băieţii de care ziceam mai sus n-au uitat să-i ceară autograf lui Morrissey înainte să plece. Concluzie: Margaret Thatcher - 0, The Moz - 1.
Album Highlights: Every Day Is Like Sunday; Alsatian Cousin; Suedehead; Margaret on the Guillotine; Angel, Angel, Down We Go Together; Hairdresser on Fire; Let the Right One Slip In (bonus track)


1989: The Cure - Disintegration
De ce: Dacă mi-ar fi lene, n-aş scrie aici decât "I've been living so long with my pictures of you that I almost believe that they're real" şi nimeni nu mi-ar contesta alegerea. Dar n-am voie să-mi fie lene, aşa că o să argumentez spunând că, printr-o simplă apasare pe play, Disintegration poate să transforme o zi cu mult soare într-una ploioasă, plină de gânduri negre. Vocea lui Robert Smith este mai lugubră şi mai nuanţată decât pe albumele precedente, iar Disintegration este foarte bine închegat şi neaşteptat de versatil, de la atmosfera alienantă şi depresivă a unor piese ca Prayers for Rain sau deja legendara Pictures of You, la cea plină de umor negru, foarte Tim Burton-escă a celebrului Lullaby.
Album Highlights: Pictures of You; Prayers for Rain; Lovesong; Lullaby; Plainsong


1990: The Pixies - Bossanova
De ce: Simplu. Pentru că oricine ar fi rugat să aleagă un album Pixies, ar alege mai mult decât sigur Surfer Rosa sau Doolittle. Eu nu sunt ca ei. Nu că nu îmi plac piese ca Debaser, Gouge Away sau imnul sado-maso Break My Body, dar Bossanova mi se pare mult mai bine închegat şi mai variat decat precedentele. Ce n-aş da să mă regăsesc în pielea unui fan Pixies în 1990, ca să am o reacţie sinceră şi imediată la albumul de faţă... Oare mi-aş renega trupa preferată sau aş aprecia schimbarea de direcţie? Din păcate, nu pot să mă pronunţ decât de la distanţă şi să spun "Nice move".
Album Highlights: Is She Weird?; Dig for Fire; All Over the World; Velouria


1991: My Bloody Valentine - Loveless
De ce: Sound-ul My Bloody Valentine le datorează foarte mult celor de la The Jesus and Mary Chain, dar (foooaaaarte) departe de a fi doar o copie, ei îl duc la nivelul următor. Loveless creează o atmosferă la limita dintre oniric şi realitate. Cu alte cuvinte, este ca un vis în care ambianţa creată de sintetizatoare te invită să te scufunzi, dar chitarele abrazive şi tobele te menţin pe linia de plutire.
Album Highlights: Only Shallow; Sometimes; Blown a Wish; What You Want


1992: Manic Street Preachers - Generation Terrorists
De ce: Combinând o imagine trashy-glam cu spiritul punk, Manicii se autoproclamau noii tineri furioşi ai Marii Britanii. Pe lângă furie împotriva establishment-ului, mai erau înarmaţi cu versurile dând pe dinafară de aluzii culturale marca Richey Edwards & Nicky Wire şi cu vocea percutantă a lui James Dean Bradfield. Şi se mai lăudau şi cu o colaborare cu fosta pornstar Tracy Lords, la piesa Little Baby Nothing. Scepticii ar ridica o sprânceană şi ar spune că Manicii erau doar nişte try-hards lipsiţi de substanţă, aducând drept proba 1 celebra fotografie a unui Nicky Wire cam beat, care abuzase de eyeliner şi îşi mai şi scrisese pe piept "Culture Slut". Scepticilor le-ar scăpa, însă, ideea că ei înşişi sunt "Culture Sluts" ca, de altfel, noi toţi pentru că, în vremurile astea, nu prea ai cum să fii altfel. În era Generation Terrorists, Manicii şi-au propus să provoace tot ce putea fi provocat, de la ordinea socială capitalistă la valorile culturale şi religioase. Au reuşit. No further comments.
Album Highlights: Motorcycle Emptiness; Another Invented Disease; You Love Us; Repeat (Stars'n'Stripes)


1993: Mazzy Star - So Tonight That I Might See
De ce: Este albumul care a adus dream-pop-ului momentul său de glorie supremă şi lumii o piesă memorabilă (care, cu siguranţă, nu este singură pe disc), Fade Into You. Însă So Tonight That I Might See este mai mult decât pare. Vocea voalată, uneori aproape de şoaptă şi versurile criptice ("I want to hold the hand inside you / I want to take the breath that's true"), ambele aparţinându-i lui Hope Sandoval trec de etichete ca "eteric" sau "delicat", transmiţând o stare de stranie fascinaţie şi introspecţie. Este un disc care se auto-obliterează şi te face să crezi că eşti singur cu gândurile tale.
Album Highlights: Fade Into You; So Tonight That I Might See; Mary of Silence; Five String Serenade; Bells Ring, Blue Light


1994: Suede - Dog Man Star
De ce: Poveştile despre izolare şi abuz de droguri în mijlocul unui mare oraş şi despre romance-uri care ar putea sau n-ar putea să fie merg mai bine cu o picătură bine măsurată de glam decadent. Vocea lui Brett Anderson aminteşte de un Brian Ferry nevrotic, trecând de la tonuri stridente la melancolia acelui probably-the-best-love-song-ever-written, anume The Wild Ones, iar Bernard Butler, care a părăsit trupa după înregistrarea albumului, este cel dintâi dintre copiii spirituali al lui Johnny Marr.
Album Highlights: The Wild Ones; We Are the Pigs; Heroine; The Power; The Asphalt World


1995: The Smashing Pumpkins - Mellon Collie and the Infinite Sadness
De ce: Au fost trupa care a reuşit să dea pe spate generaţia MTV cu un clip inspirat de Voyage-ul dans la Lune al lui Georges Melies (scuzaţi lipsa accentelor). Şi rămân singura trupă care poate servi un vers ca "The world is a vampire, sent to drain" fără să provoace hohote de râs. Mellon Collie este cel mai ambiţios proiect semnat Smashing Pumpkins, o călătorie muzicală fascinantă şi ameţitoare, din care nu lipsesc balade (In the Arms of Sleep), piese cu influenţă electro (Love), piese mai heavy (Bodies) şi chiar sunete ce amintesc de jazzul anilor 1920 (Lily) - şi asta cu câţiva ani buni înainte de moda punk cabaret. Cu atât mai surprinzătoare pare uşurinţa cu care trupa trece de la un sound la altul, "condusă" de vocea cameleonică a lui Billy Corgan.
Album Highlights: Tonight, Tonight; An Ode to No One; Bullet with Butterfly Wings; 1979; Bodies; Where Boys Fear to Thread; Lily (My One and Only); X.Y.U.; Thru the Eyes of Ruby


1996: Belle and Sebastian - If You're Feeling Sinister
De ce: "No one writes them like they used to, so it might as well be me", grăieşte vocalul trupei Belle and Sebastian, Stuart Murdoch. Ne cam induce în eroare, pentru că Belle and Sebastian nu înseamnă o întoacere la o tradiţie folk de mult abandonată, ci înseamnă ceva cu totul diferit. Monoton la o primă audiţie, albumul le dezvăluie celor răbdători un sound amplu, în ciuda discreţiei sale, susţinut de pian şi violoncel. E la fel ca atunci când observi cât de frumos este parcul pe lângă care treci în fiecare zi. Versurile sunt extrem de personale şi foarte bine gândite, în ciuda aparenţei de simplitate datorată rimelor uşoare ("Fox in the snow, where do you go /To find something you could eat? / Cause the word out on the street is you are starving" sau "But if you are feeling sinister /Go off and see a minister").
Album Highlights: Get Me Away From Here, I'm Dying; If You're Feeling Sinister; The Stars of Track and Field; The Fox in the Snow; Me and the Major


1997: Bjork - Homogenic
De ce: Pentru că, de fapt, e exact opusul a ceea ce ar putea fi clasificat drept "omogen". Bachelorette e o piesă dramatică, o adevărată inundaţie produsă de instrumentele cu corzi. All Neon Like şi All Is Full of Love împrumută langoarea unor vise lucide. Pe Joga se simte influenţa muzicii tradiţionale, iar Pluto e o piesă dark-electro. Înregistrat între Post şi Vespertine, Homogenic păstrează accentele mai "grele" ale primului, prefigurând atmosfera mistică a celui de-al doilea, iar rezultatul e imposibil de calificat în vreun fel.
Album Highlights: Bachelorette; Joga; All Is Full of Love; Hunter; All Neon Like


1998: Neutral Milk Hotel - In the Aeroplane over the Sea
De ce: Jeff Mangum, liderul trupei Neutral Milk Hotel, a construit întregul album în jurul visului său de a se întoarce în timp şi de a o salva pe Anne Frank din mâinile naziştilor, într-un avion care ar fi zburat peste Ocean. Prezentul devine trecut şi trecutul devine prezent, iar vocea nazală şi tărăgănată a lui Jeff Mangum pare a aparţine unui copil care îşi transpune fanteziile suprarealiste în metafore simple şi tăioase ("The only girl I've ever loved / Was born with roses in her eyes / But then they buried her alive / One evening, 1945 / And only weeks before the guns / All came and rained on everyone"), sau cu duble înţelesuri şocante ("And in the dark we will take off our clothes / And they'll be placing fingers through the notches in your spine / And when all is breaking everything that you could keep inside / Now your eyes ain't moving now / They just lay there in their climb") sau foarte freudiene ("Semen stains the mountain tops"). The Fool, singura piesă instrumentală de pe album, pare să fie echivalentul vizual al unei picturi de Marc Chagall, evocând siluete fantastice prinse într-un dans în acelaşi timp vesel şi trist.
Album Highlights: In the Aeroplane over the Sea; Two-Headed Boy; The Fool; Holland 1945; Oh Comely


1999: Porcupine Tree - Stupid Dream
De ce: Porcupine Tree nu sunt cu nimic mai prejos decât Pink Floyd, iar Stupid Dream este un album al cărui sound atmosferic este extrem de cizelat, fără să cadă o clipă în pretenţios şi in-your-face. Şi, pentru că rockul progresiv mă face foarte timidă, în sensul că nu am curajul necesar să scriu foarte mult despre el, o să mai adaug doar că nu trebuie ratate monumentalul Don't Hate Me şi straniul tribut instrumental adus unei figuri marcante a filmelor de tipul sexploitation, Tinto Brass.
Album Highlights: Baby Dream in Cellophane; Piano Lessons; Pure Narcotic; Don't Hate Me; Tinto Brass


2000: Blonde Redhead - Melody of Certain Damaged Lemons
De ce: Dacă "portocala" din celebrul titlu "Portocala mecanică" nu era altceva decât omul însuşi, atunci şi "lămâile" din titlul albumului celor de la Blonde Redhead sunt tot nişte omuleţi singuratici, alienaţi, plimbându-şi rănile prin marele oraş (semi-rimă total neintenţionată). Piesele instrumentale de pe album sunt mici bijuterii fragile şi foarte expresive. În schimb, piese ca Mother sau Hated Despite of Great Faults sunt dominate de tonurile distorisionate, furioase, din vocea lui Kazu Makino. Cea mai puternică piesă rămâne, însă, For the Damaged, purtând mesajul emoţionant al acceptării de sine, valabil chiar - de fapt, mai ales - pentru freaks ("Say you were me then you could see the view / You'll know we are equally damaged")
Album Highlights: For the Damaged; Hated Because of Great Qualities; Loved Despite of Great Faults; Mother


2001: My Vitriol - Finelines
De ce: My Vitriol a fost trupa care a revitalizat mişcarea shoe-gaze, combinând sunetele dreamy cu chitările abrazive ale garage rock-ului. În caz că vă gândeaţi că rezultatul e un fel de indie scheisse, veţi dori să vă reconsideraţi atitudinea. Finelines apare ca un paradox, versurile dulci-amărui însoţind o muzică asemenea unui foc mocnit, care izbucneşte când te aştepţi mai puţin.
Album Highlights: Alpha Waves; Always. Your Way; Gentle Art of Choking; Cemented Shoes; Tongue Tied; Windows and Walls; Pieces


2002: Interpol - Turn on the Bright Lights
De ce: Titlul nu poate fi decât o ironie, because I see no bright light here. Sunetul este unul apăsător, iar versurile nu vestesc nimic bun ("surprise sometimes / will come around") în interpretarea monotonă şi solemnă a lui Paul Banks.
Album Highlights: Untitled; Obstacle 1; NYC; Obstacle 2; Leif Erikson; Say Hello to the Angels



2003: The Decemberists - Her Majesty the Decemberists
De ce: Nu cred că exagerez dacă afirm că The Decemberists se află pe lista de trupe preferate a tuturor nerds-ilor, de oriunde ar fi ei. Versuri pline de referinţe culturale (inclusiv un titlu împrumutat de la o celebră lucrare a lui Marcel Duchamp)? Sunt. Metafore la discreţie şi cuvinte stil "oligarchs", pe care oamenii de rând vor fi obligaţi să le caute în dicţionar? Sunt. Un sunet melancolic, elaborat şi o voce tărăgănată, care pare că vine din adâncurile bibliotecii şi pe care nu poţi s-o asociezi decât cu o figură ca asta? Este... Mă rog, ce spun eu aici? Colin Meloy e adorabil. Toată trupa e adorabilă. Muzica lor e adorabilă. Serios, ar trebui să primească titlul de "Cea mai adorabilă trupă a celor mai adorabili tocilari ever".
Album Highlights: The Bachelor and the Bride; I Was Meant for the Stage; Los Angeles, I'm Yours; Billy Liar


2004: Franz Ferdinand - Franz Ferdinand
De ce: Mă voi autoplagia, repetând ceea ce am spus după recitalul Franz Ferdinand de la Bestfest: Sunt eleganţi, zgomotoşi şi, una peste alta, impecabili. Te pot face să dansezi (Take Me Out; Michael; This Fire), să dansezi ŞI să plângi (Auf Achse), sau să râzi ("Ich heisse Superphantastisch! / Ich trinke Schampus und Lachsfisch!") Şi, pe lângă toate astea, sunt trupa care a demonstrat, în prima jumătate a anilor 2000, că, în peisajul muzical insular există viaţă după britpop şi că poţi să fii mainstream şi să îţi păstrezi integritatea artistică. Din păcate, nici You Could Have Done it So Much Better, nici Tonight nu s-au ridicat la înălţimea debutului.
Album Highlights: Take Me Out; The Dark of the Matinee; Auf Achse; This Fire; Darts of Pleasure; Michael


2005: Bright Eyes - I'm Wide Awake, It's Morning
De ce: Liderul trupei Bright Eyes, Conor Oberst, este un Bob Dylan de factură urbană, cu acelaşi talent pentru versuri, dar care nu se mai lamentează din cauza nedreptăţii sociale ci - aţi ghicit - a alienării tipic New York-eze. În viziunea lui, omul devine un aparat care înregistrează toate lucrurile care i se întâmplă, fără a putea să le influenţeze în vreun fel. În mod paradoxal, o piesă ca Train Underwater, în care durerea provocată de izolare şi resemnarea fatalistă sunt aproape tangibile, este urmată de First Day of My Life, un alt probably-the-best-love-song-ever-written, în care ploaia este înlocuită de prosoapele întinse pe plajă într-o zi frumoasă, iar salvarea înseamnă o altă persoană dispusă să rişte să te cunoască, cu tot cu defecte, pentru că "I'd rather be working for a paycheck / Than waiting to win the lottery / Besides maybe this time it's different / I mean I really think you'll like me..."
Album Highlights: Old Soul Song (For the New World); Lua; Train Under Water; Poison Oak; First Day of My Life


2006: The Dresden Dolls - Yes, Virginia...
De ce: Deşi nu la fel de puternic ca debutul duo-ului schizofrenico-Kurt Weill / Bertolt Brecht-chic care a introdus conceptul de punk cabaret, Yes, Virginia... este mai aşezat şi mai coerent, ca sound. În ceea ce priveşte versurile, povestea nu se schimbă foarte mult. Ele sunt pline de umor negru şi sordid (Mandy Goes to Med School) sau nevrotice (Good Day, Me & The Minibar). Fie că vă place sau nu, piesa de rezistenţă rămâne Sing, o capodoperă schizofrenică proclamând că "Life is no cabaret / We don't care what you say / We're inviting you anyway". Are cineva de gând să spună "nu"?
Album Highlights: Backstabber; My Alcoholic Friends; Delilah; Shores of California; Sing; Me & The Minibar


2007: Black Rebel Motorcycle Club - Baby 81
De ce: E un garage rock înecat în fum, precum Controlul într-o seară de vineri, când nu te mai vezi om cu persoană. Te trage înăuntru, te izolează de lumea din jurul tău şi nu ai cum să-i scapi. De la ritmul insinuant şi obsesiv al unui 666 Conducer, la energia dark a unui Cold Wind, la melancolia unui All You Do Is Talk, e albumul pe care ai vrea ca barul tău preferat să-l difuzeze non-stop.
Album Highlights: 666 Conducer; Am I Only; All You Do Is Talk; Cold Wind


2008: Envy & Other Sins - We Leave at Dawn
De ce: O trupă care a lansat un singur album înainte de despărţirea de la finele lui 2009. Dar ce trupă! Şi ce album! Arătând ca nişte vagabonzi de Oxford din perioada edwardiană şi citând printre sursele lor de inspiraţie "pornografia antică" (în orig. "ancient pornography"), Ali Forbes (Ali de la Alistair, mind you) şi compania s-ar potrivi la fel de bine pe coloana sonoră a unui film din anii 1920 (da, ştiu că erau filme mute, dar proiecţia era însoţită de muzică live :P ) tot aşa cum s-au potrivit în peisajul indie al secolului 21. Highness spune o poveste despre un biet băiat îndrăgostit fără speranţă de o prinţesă - mai la propriu, mai la figurat. Step Across este un strigăt de bătălie contagios, sub motto-ul "Carpe diem, as those Romans say", iar Man Bites God ar merge de minune la o petrecere a lui Jay Gatsby.
Album Highlights: Highness; Step Across; Man Bites God; (It Gets Harder to Be a) Martyr; The Company We Keep; Talk to Strangers


2009: Florence and the Machine - Lungs
De ce: Vocea lui Florence Welch este dezarmantă, e una dintre puţinele voci care te obligă să le asculţi şi să le re-asculţi. Într-un peisaj dominat de sunete electro, Lungs este a breath of fresh air (glumă nereuşită foarte intenţionată), este sincer până la cruzime. În Dog Days are Over şi Rabbit Heart sentimentul de fericire capătă dimensiuni mitice ("Midas is king and he holds me so tight / And turns me to gold in the sunlight"), iar Howl dezvăluie fiara închisă în fiecare dintre noi, care aşteaptă doar un semnal pentru a ieşi şi a urla la lună. Florence and the Machine ne oferă şi cea mai bună versiune (de până acum şi, îndrăznesc să spun, şi de acum încolo) a celebrei piese You've Got the Love.
Album Highlights: Howl; Girl with One Eye; Dog Days Are Over; Drumming Song; My Boy Builds Coffins; Kiss with a Fist; You've Got the Love; Rabbit Heart (Raise it Up)


2010: Nu-i nici o grabă, abia a început.

Direct de pe iPodul Lordului Vader

Da, Lordul Vader chiar are iPod, pentru ca l-a primit pe cel vechi al Imparatului Palpatine dupa ce Intunecimea-Sa-cu-Gluga si-a luat un model mai nou. Suparat ca si-a cam pierdut prestigiul dupa ce a fost interpretat de un pretty boy insipid si ca The Deathstar a aterizat prin Dubai (multumita lui Rem Koolhaas, care sigur e pe mai multe liste negre intergalactice din cauza asta), fostul Anakin Skywalker a inceput sa asculte - ce altceva? - Deathstars.
Nu avem, inca, nici o reactie din partea trupei suedeze (adica din Suedia, planeta Pamant - far, far way...) formate in 2002 cu privire la alegerea Lordului Vader, dar, cu siguranta, se simt foarte onorati. Si de ce nu ar fi? Doar ei au reusit acolo unde multi altii au cazut in ridicol, creand o combinatie fericita de industrial/goth si linii melodice contagioase, apanaj, prin excelenta, al pop-ului. Una peste alta, Deathstars au un sound si o imagine extrem de coerente, luand fix atat cat trebuie de la altii (vezi lentilele de contact albastru-pal a la Dani Filth) dar, reusind, in acelasi timp, sa isi creeze propria identitate. Mai mult, ei nu au pretentia Dimmu Borgireasca de a "transmite un mesaj", din spatele vopselei de pe mutre si sunt multumiti cu salata lor de elemente ale imaginarului goth, pe care le-o servesc celor dornici de senzatii tari, dar nu prea tari. Si functioneaza.
Recent, Imparatul Palpatine a declarat ca, de la atata ascultat Mayhem si Arch Enemy l-au apucat - ei, bine - palpitatiile si e ferm hotarat sa isi recupereze iPod-ul de la Lordul Vader. Surse care au preferat sa ramana anonime ne-au declarat ca, de fapt, e doar nostalgic.

Top 10 Coolest People in Music. Like, ever. Plus an honorary mention

Să faci un Top 10 este o treabă absolut îngrozitoare. Adică, îţi ies 15. Vrei să mai scoţi din ei şi rămân 11... Aşa că te vezi obligat(ă) să ai şi o menţiune onorabilă. Ce pot să spun? Că e total subiectiv, asta are trebui să fie clar de la început. Dacă vă aşteptaţi să îl vedeţi pe Thom Yorke pe aici, vă asigur de pe acum că nu e cazul. De fapt, specimenele muzicale pe care le-am ales nu sunt neapărat cool în sensul comun acceptat al cuvântului. Majoritatea (cu excepţia primului loc şi locului al treilea, pentru că trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului) sunt mai mult underdogs - adică ăia din spatele clasei, de la care nu te-ai fi aşteptat să le iasă ceva, vreodată şi unii dintre ei sunt aproape uitaţi în ziua de azi, când alde Alex Turner este rock god, iar Tim Burgess, care făcea muzică pe când numitul Turner încă făcea pe el, este numit "gay" pe anumite forumuri. O tempora...

Dar, cum meditaţia face rău la stomac, hai să nu mă mai lungesc şi - cu tobe, fără tobe - să vă prezint un Top 10 foarte şi extraordinar de subiectiv, desigur al celor mai cool (şi nu neapărat recunoscuţi ca atare) oameni din lumea muzicii. Plus o menţiune, la sfârşit de tot.

10. Nikki Sudden

Pardon, cine? Clarific imediat. Nikki Sudden, doamnelor şi domnilor, era "omul din backstage", eclipsat de prieteni mai celebri, gen unul, David Bowie şi altul, Marc Bolan (Cineee? ziceţi voi - Lasă că ajungem şi la el). Deşi botezat în paietele şi sclipiciul glam rockului, Nikki Sudden şi-a început cariera cu o trupă post-punk, The Swell Maps, înainte să treacă la un amestec infecţios de blues-folk, mai întâi cu The Jacobites şi, apoi, solo, alături de o trupă de instrumentişti numită (nici mai mult nici mai puţin decât) The French Revolution. El însuşi un revoluţionar foarte puţin cunoscut, Nikki Sudden ne-a părăsit în 2006, răpit de boala numită sex, drugs, and Rock & Roll.




9. Isaac Brock

Isaac Brock este un Luis Bunuel al muzicii. Adică, este omul care spune "Mulţumesc Divinităţii pentru că sunt ateu", pentru ca, mai apoi, să se ducă să scoată o operă absolut copleşitoare despre sensul vieţii şi relaţia cu acea divinitate pe care zice că preferă s-o ignore. Mai mult, a făcut echipă cu Johnny Marr. Şi simt nevoia să repet asta - A făcut echipă cu Johnny - fucking - Marr! Adică, omul responsabil de solo-ul ăla absolut genial din Pretty Girls Make Graves a acceptat să cânte cu nişte unii, Modest Mouse, aşa mititei cum e ei. Păi, trebuie să fie ceva de capul lui Brock ăsta...



8. Peaches

Recunosc, am fost şocată! Mai mult, am fost absolut oripilată! Păi, în mijlocul frumuseţii ăleia de film, Lost in Translation, să-mi bage Miss Coppola o scenă filmată într-un club de striptease şi să mai aud şi o voce feminină fals-copilăroasă cântând Sucking on my titties like you wanted me...
Asta, până am ascultat mai mult. Dragă Andrea Dworkin şi Germaine Greer, puteţi să ardeţi câte sutiene vreţi voi, dar să ascunzi în spatele unor melodii cu titluri gen Shake Ur Dix o temă ca egalitatea între sexe e mult mai tare, mai şocant şi, prin urmare, mult mai eficient. Bitch has got them all by the balls!



7. Liz Phair

Pe când Peaches încă preda la şcoala elementară, Liz Phair cânta deja despre the single female. Şi, prin single female, mă refer la tipa aia absolut nesuferită care recunoaşte că n-are de gând să se schimbe pentru nimeni şi căreia nu-i e ruşine să afirme că adoptă strategia Fuck and Run. Că pe urmă a început să sune ca Avril Lavigne, asta e cu totul altă poveste... Şi, oricum, parcă merge mai bine un Why Can't I? pe lângă un Sk8er Boi (la care mi-e ruşine să recunosc că ştiu versurile pe dinafară...)



6. Regina Spektor

Şi nu mă refer la acea Regina Spektor care a scos Begin to Hope, album care a avut dezonoarea să fie prezent (prin piesa On the Radio) pe coloana sonoră de la Gray's fuckin' Anatomy! Deşi nici ăsta nu-i aşa de rău. Înainte de asemenea aventurări pe teritorii comerciale, Regina Spektor era şi mai quirky şi mult mai sarcastică. Pavlov's Daughter este o capodoperă. Chiar dacă vouă vă plăcea Samson mai mult...




5. Nicky Wire

Deşi hulit de unii pentru că a îndrăznit să spună de coana Bjork că nu-i chiar un geniu, Nicky Wire rămâne unul dintre cei mai tari compozitori - dacă nu like, ever - atunci măcar din ultimii 20 de ani. Părăsit de Richey Edwards, partenerul lui în scrierea de versuri furioase, Wire s-a reorientat spre suferinţele clasei muncitoare, de unde a rezultat A Design for Life sau The Everlasting, despre care zic gurile rele că nu le-ar aproba Richey, dacă ar fi prin preajmă. Ei, n-avem de unde să ştim. A, şi să nu uit... Acea piesă ascultată de mulţi loseri pe post de break-up song când îi lasă hipsteriţa pentru unul mai hipster decât ei - adică Your Love Alone Is Not Enough, de fapt nici n-a fost scris pentru aşa ceva. Your Love Alone Is Not Enough este, de fapt, o piesă scrisă pentru Richey Edwards, iar momentul în care Nicky Wire cântă I could have written all your lines (trimitere clară la colaborarea dintre el şi Edwards ca autori de versuri) e mult mai emoţionant decât toate heartbreakurile de doi lei posibile.



4. Marc Bolan

Marc Bolan arăta mult (MULT!) mai bine decât Jim Morrison şi era mai glam rock decât toţi glam rockerii adunaţi la un loc. Şi mai era şi prieten cu David Bowie. Trupa lui, T-Rex, se numea iniţial Tyrannosaurus Rex şi cânta... folk. Serios. Pe urmă, Bolan s-a prins că se cam schimbă vremurile şi nu numai că s-a adaptat foarte bine, dar le-a arătat tuturor cum se face.




3. David Bowie

Serios, mai trebuie să spun ceva? Bowie are o mie de chipuri (fără nici o aluzie...) şi o mie de stiluri. Nimeni nu s-a adaptat mai bine la schimbările trendurilor muzicale şi puţini au rezistat din anii 1970 până acum. În 1969, anul în care Stankey Kubrick lansa 2001: A Space Oddissey, Bowie replica cu Space Oddity, în care comedia condiţiei umane era concentrată în conflictul dintre Ground Control - tipii răi de la bază şi Major Tom, astronautul care nu poate face nimic pentru ca planeta să nu mai fie albastră şi care întrerupe, în final conexiunea cu baza. Veşti proaste, însă. Tipii răi câştigă întotdeauna, cum aflăm din Ashes to Ashes, când Ground Control se hotărăsc să-l aducă cu forţa pe Major Tom înapoi pe Pământ.




2. Morrissey

E OK să fii varză!!! În caz că nu m-aţi auzit bine - E OK SĂ FII VARZĂ!! Şi mulţumită lui Morrissey pot spune asta cu glas tare. Pentru că Morrissey a devenit eroul şi poster-boy-ul tuturor eşecurilor sociale şi, mai mult decât atât, le-a făcut cool. Aşa că, în caz că mergeţi la bere singuri, să aveţi în gând şi în inimă How Soon Is Now? Şi să nu mai spun că el e omul care a popularizat stilul vocal falsetto, atât de bastardizat acum de alde Matthew Bellamy. Cu o energie debordantă, Morrissey (în ciuda unor incidente care i-au speriat fanii rău de tot) încă mai cântă despre nenorocirile societăţii contemporane. Şi noi încă îl ascultăm, pentru că au fost Years of Refusal, indeed.



1. Keith Richards

Păi, dacă tot dăm Cezarului ce-i al Cezarului, apăi să-i dăm! Mai e nevoie să spun că fără The Keef muzica de astăzi ar suna cu totul altfel şi nici nu vreau să mă gândesc cum? Serios, nu mai are nevoie de comentarii! Cum spunea Robin Williams, o să murim cu toţii, şi o să rămână Keef cu câţiva gândaci! Fucking Crazy!





...Şi ziceam ceva de o menţiune onorabilă...

Richey Edwards

Dacă Nicky Wire era creierul, atunci Richey Edwards era sufletul. Omul nu ştia nici măcar să cânte la chitară şi avea o pasiune pentru rănile auto-induse. Un moment celebru a rămas cel în care un reporter l-a întrebat "Băi, Richey, tu chiar crezi în ce zici sau faci pe grozavul?", la care Edwards a luat o lamă şi şi-a scrijelit pe braţ 4REAL. Repet - pe propriul braţ!!(Şi de aceea mulţi loseri dintre cei menţionaţi mai sus îl numesc proto-emo.) Pfffttt!!! Dispărut în 1995, Richey Edwards a fost declarat mort în 2008, deşi nu exista nici o dovadă în acest sens. Celebru rămâne şi episodul în care o turistă britanică, aflată în Thailanda a văzut într-un bar un conaţional de-al ei care semăna cu dispărutul Manic, s-a apropiat de el şi i-a şoptit delicat "Richey?", la care individul s-a ridicat de pe scaun şi a luat-o la fugă spre ieşire. Vă întreb acum, dacă omul nu se simţea, de ce ar fi fugit?...Aproape am plâns când, la Bestfestul din 2008, James Dean Bradfield şi-a ridicat chitara şi a zis This is Richey's guitar. (Prietena mea nu ştia despre ce e vorba, dar tot a aplaudat.) Journal for Plague Lovers, , albumul lansat de Manici în 2008, conţine ultimele versuri rămase în urma lui Richey Edwards. Din câte ştim noi...

Astrosymphonic News: Mauser Album Preview

Prindeţi-vă medaliile în piept, fiţi mândri de moştenirea austro-ungară, închinaţi un pahar pentru Franz Josef şi nu uitaţi nici de Tristan Tzara and get ready to (art) rock...

...Pentru că se pare că albumul Mauser, cu titlul The ARTillery's Band va fi lansat în curând. Oberst Schpritzu' e acolo, la fel ca Fantoma Imperiului, Waltz, Antoinette, (my personal favourite) Dead Aristocracy and other classic tunes.

Preview-ul poate fi ascultat pe maispeisul băieţilor, http://www.myspace.com/mauserband

The Female Music Blogger's Anti-Manual for Impressing Hot Guys

10 metode - cu câte o piesă ataşată - garantate să funcţioneze de fiecare dată. Credeţi-mă, le-am încercat. (Apropo, comment moderation-ul merge bine-mersi, aşa că aveţi grijă ce spuneţi! You have been warned.)

1. Corectează-l de fiecare dată când nu vorbeşte ca din DEX sau când pronunţă greşit un nume străin. De exemplu: Dragă, numele artistului care a creat alienii pentru "Alien" se pronunţă GHI-GHER, nu GAI-GĂR, că doar e elveţian, în puii mei! Dacă nu îl contrazici, va crede că nu e doar hot, ci şi foarte bogat în materie cenuşie, şi nu vrei să fii tu vântul care-i suflă prin pene. Fă-l să fie conştient de limitele lui.



2. La cel mai mic semn că vrea să se apropie de tine, baricadează-te! Adică, cum, să fii o pradă uşoară? Dacă face un pas spre tine, trebuie să faci un pas înapoi. Dacă se oferă să îţi aprindă ţigara, zi-i "nu, mersi" şi chinuie-te să redescoperi focul. În caz contrar, va crede că e mult prea hot şi n-ai cum să-i rezişti. Trebuie să îl faci să se simtă nesigur.



3. Spune-i că gusturile lui în materie de muzică sunt sub orice critică şi oferă-te să aduci lumina în universul întunecat al colecţiei lui de discuri/mp3-uri. Dacă poţi să îi recomanzi trupe semi-obscure, formate exclusiv din specimene feminine bizare şi cu înclinaţii artistice, fii sigură de reuşită.



4. Dacă cumva vă nimeriţi împreună prin Control/Fabrica/B52 - ceea ce ar însemna că nu ai respectat regulile de mai sus şi ar trebui să-ţi fie ruşine - mituieşte DJ-ul să prezinte următoarea melodie "De la (numele tău) pentru motivul existenţei ei, care o însoţeşte în această seară". Dacă spune că se duce la baie şi după o jumătate de oră nu se întoarce, e clar că ai reuşit.



5. O avea el şarmul lui Gary Cooper şi fizicul unui Praxiteles, dar uită-te un pic la prietenii lui. Nu-i aşa că sunt o adunătură de grobieni? Deschide-i ochii! Cum să iasă în oraş cu asemenea creaturi?



6. Dacă eşti obsesiv-compulsivă sau încă vorbeşti cu ursuleţul de pluş - care îţi şi răspunde - sau eşti convinsă că tipul palid, rezervat şi brunet pe care îl tot vezi prin Control la serile goth e vampir autentic - şi ai încercat să-l lichidezi în stil Buffy, cel pe care vrei să-l cucereşti trebuie neapărat să ştie lucrurile astea. Se va simţi flatat pentru că ai destulă încredere în el ca să i le dezvălui.



7. Să nu cumva să te bată gândul să te îmbraci cu haine care lasă să ţi se vadă formele. Ce eşti tu? Un obiect? Sigur că nu! Ai creier, aşa că nu lăsa un decolteu să stea în faţa admiraţiei lui pentru colosalul şi sublimul tău IQ.



8. Nici să nu-ţi treacă prin cap fraze de tipul: "Arăţi bine azi", "Îţi stă bine cu tunsoarea asta" sau "Ce tricou haios!". Vrei să se creadă prea bun pentru tine? Foloseşte una dintre alternativele: "Frateeeee, ce-i cu cearcănele alea??", "Ce ţi-ai tras frizura aia de hipster?" sau "Nu ţi-era de-ajuns că ai burtă de bere? Trebuia să-ţi scrii asta şi pe tricou?"



9. Abţine-te să râzi la glumele lui. De fapt, întrerupe-l înainte să ajungă la poantă. Doar nu vrei să-l laşi să pară ultimul păcălici cu toate prostiile pe care le povesteşte. Salvează-l de el însuşi!



10. Cheamă-l la o cafea. Dacă vine, înseamnă că ai făcut ceva greşit. Ia-ţi revanşa povestindu-i cât de nefericită e viaţa ta şi cum cineva, acolo sus, are ceva împotriva ta şi pisica/căţelul ţi-a fugit de acasă şi cum toate astea au pornit de la Gigel, colegul de grădiniţă care nu a vrut să fie prietenul tău.

Primul clip Mes Quins

Am din ce in ce mai multa credinta - sa-i spunem, desi nu-mi place sa fac declaratii de genul asta - in scena alternativa de la noi (din ograda).

Piesa o stiam de la concerte si de pe Maispeis-ul baietilor si este al dracului de catchy. Imi place mult stilul lor retro-electro, pe care clipul il surpinde foarte bine, prin referintele subtile la Kraftwerk sau Gary Numan. La cat mai multe!

The Picture of Dorian Gray

Ben Barnes e Dorian Gray si nu e blond si infamul lui portret arata ca un fel de zombie. Daca Oscar Wilde ar afla de filmul asta, ar avea, cu siguranta, ceva de spus despre industria cinematografica si pasiunea ei pentru macelaritul cartilor bune. Ceva gen Either this movie goes, or I go. In schimb, pentru figura captivanta, perfecta (si care-l face pe Robert Pattinson sa semene cu un om al strazii) a lui Mr. Barnes ar avea numai laude. Stiu eu ;)

The Futureheads n-au nici o treaba cu filmul, si, sincer, nici piesa lor nu are multe in comun cu romanul The Picture of Dorian Gray. Decat titlul.

Vogue sucks...

De ce? Uite de ce:



Pentru că în loc de Rihanna îmbrăcată şi machiată în stilul lui Grace Jones, pe copertă putea să fie chiar Grace Jones.

Reacţiile voastre:
1. Cine???
2. CINE??????
3. D-d-ar, e BĂTRÂNĂ!!!

Oh, my, how the mighty have fallen! Dar, dacă tot e în legea firii ca Regina Amazoanelor Intergalactice (recent plecată în turneu pentru promovarea noului album, la 61 de ani) să piardă respectul tinerei generaţii, măcar să fie înlocuită în conştiinţa numitei generaţii de cineva pe măsură. Văzând pe cine au ales cei de la Vogue, e clar că nu e cazul.

Apropo, la Zara se găsesc tricouri cu Grace Jones, care vor fi purtate de fanele Rihannei.

Cheating for Jason Schwartzman's sake

Trisez si nu prea. Ar trebui sa postez o piesa. Postez, in schimb, un filmulet publicitar in care se aude si o piesa. Si asta de dragul lui Jason Schwartzman, actor si muzician, var al Sofiei Coppolla, adorabil (la doar 18 ani) in Rushmore, mototol (dar adorabil) in Marie Antoinette si deprimat si afisand o mustata extrem de urata (dar tot adorabil) in The Darjeeling Limited.

Filmuletul a fost facut de Matt Wolf cu ocazia deschiderii unui nou magazin Opening Ceremony (cu haine de hipsteri) in Tokyo. Tema e simpla: Jason Schwatzman plimba un zmeu prin parc, acompaniat de o piesa foarte dreamy. Si e mare lucru. Pentru ca e Jason Schwartzman. And everybody loves Jason Scwartzman. Everybody should love Jason Schwartzman.

(Eu - fangirl? Terminati cu prostiile...)

The Gossip. And why Beth Ditto is effing awesome

Am inceput cu poza lui Beth Ditto din doua motive:
1. Ca sa-i gonesc odata pentru totdeauna pe amatorii de Madonne si Aguilere si alte anorexice fabricate din 1/1000 talent si restul de 999/1000 marketing. Stiu ca nu corespunde standardelor voastre estetice si ca o sa urlati ca nu va mai atingeti de mancare evah. Si ma bucur.

2. Recunosc, si eu am avut un soc cand am vazut cum arata solista trupei The Gossip. M-am gandit, spre rusinea mea, ca n-oi fi eu Monica Bellucci, dar, bine ca nu sunt asa. Desigur, pe vremea aceea nu stiam ca solista se implica activ in schimbarea prejudecatilor legate de imaginea corporala si ca a creat o linie vestimentara (absolut geniala!) pentru un magazin de haine plus size din Marea Britanie. Treceam cu vederea si faptul ca Beth Ditto trebuie sa aiba a lot of balls ca sa faca fata criticilor in ale caror standarde estetice nu intra s sa le zica "Asta sunt eu! Va convine - bine. Nu va convine - kiss my ass!"Si - mult mai grav - nici nu ascultasem The Gossip. Azi am ascultat doua albume. Am descoperit o trupa cu influente din rock alternativ, dar si din motown si o voce puternica si fascinanta.






Si un bonus:




QED

Razorlight does NOT suck

Se pare ca trupa Razorlight i-a suparat pe multi si supararea asta s-a materializat in cateva nominalizari (stati, ca nu e de bine!) la premiile NME de anul trecut, la categoriile "Cel mai prost album" si "Villain of the Year" (pentru Johnny Borrell).

Recunosc ca mi-au placut primele doua albume semnate Razorlight, dar daca tot striga NME-ul - Apropo, promit sa nu mai iau niciodata NME in serios!) - ca ultimul ar fi vai de capul lui, m-am hotarat sa zic pas. Pe urma, am dat de piesa asta. Trecand peste videoclipul in stil WTF?!, Wire to Wire suna foarte bine si reuseste sa impresioneze fara a cadea in sentimentalisme.

Razorlight sucks? Eu nu zic ca sno... (Pardon! - cunoscatorii!) n-ar avea motive sa afirme chestia asta, dar raspunsul meu e NOT!!

Razorlight - Wire To Wire sélectionné dans Musique et Clips

Seabear

Ursuletul de mare traieste in Islanda si este foarte pasnic. Ii place sa inoate (evident) si sa cante despre pisici pianiste.

Nu, serios... Seabear este o trupa de indie folk din Islanda. Am aflat de ei gratie site-ului Facehunter. Se pare ca Ivan Vanatorul-de-Mutre e prin Rejkjavik si a profitat de ocazie ca sa-l pozeze pe Sindri Már Sigfússon, vocalul (si liderul) trupei Seabear, pe cand respectivul purta niste ochelari de soare bestiali.

Si ursuletul de mare zice-asa:

Missed the iPod Shuffle Game?

Da' sigur ca va era dor! Si eu am gasit o versiune noua ;)

1. Put your ipod on shuffle.
2. For each question, press the next button to get your answer.
3. YOU MUST WRITE THAT SONG NAME DOWN NO MATTER HOW SILLY IT SOUNDS

Cu mentiunea ca am pus link-uri la fiecare piesa, pentru ca, daca abuzam iar de "embed", minimacu' meu drag (pe care il vad si il brutalizez si restartez in fiecare zi la birou) ar ceda nervos. Nu se aplica unde nu am gasit piesa online.

IF SOMEONE SAYS "IS THIS OKAY" YOU SAY?
The 69 Eyes - Hand of God

Presupun ca o avea vreo legatura cu lucrurile care merg bine. Si nu numai.



WHAT WOULD BEST DESCRIBE YOUR PERSONALITY?
Primus - The Antipop

Da' stiu ca a nimerit partea cu "anti".



WHAT DO YOU LIKE IN A GUY/GIRL?
Skunk Anansie - I Can Dream

Nici eu nu puteam s-o spun mai bine.



WHAT IS YOUR LIFE'S PURPOSE?
Iron Maiden - Seventh Son of a Seventh Son

Cel de-al saptelea fiu al unui al saptelea fiu e un vrajitor. De la Orson Scott Card citire, parodiat apoi de Terry Pratchett, care spune ca al optulea fiu al unui al optulea fiu e vrajitor. Aveati nevoie sa stiti asta ;)



WHAT IS YOUR MOTTO?
The Prodigy - Girls

Taie "Girls", spune "Boys". Glumesc.



WHAT DO YOUR FRIENDS THINK OF YOU?
Anna Ternheim - To Be Gone

...Dar nu e dupa ei.



WHAT DO YOU THINK ABOUT VERY OFTEN?
Dead Can Dance - The Trial

Whose trial?...



WHAT IS 2 + 2?
Nine Inch Nails - Down In It

Pentru ca nimic nu lanseaza o cariera de succes mai bine decat plagiatul.



WHAT DO YOU THINK OF YOUR BEST FRIEND?
Escape The Fate - My Apocalypse

Pentru ca poti sa fii la zdup si tot sa canti mai bine decat clovnul pe care l-au adus sa te inlocuiasca.



WHAT DO YOU THINK OF THE PERSON YOU LIKE?
Jethro Tull - Hot Mango Flush

OK, aproape am cazut de pe scaun...



WHAT IS YOUR LIFE STORY?
The Pixies - Bone Machine

Ha?...



WHAT DO YOU WANT TO BE WHEN YOU GROW UP?
Stone Temple Pilots - Lounge Fly

Bun raspuns, buna piesa. Si pentru toti cei care cred ca STP sunt o copie ieftina dupa Pearl Jam sau ceva de genul - a se vedea discursul Tinei Fey de la Globurile de Aur.



WHAT DO YOU THINK WHEN YOU SEE THE PERSON YOU LIKE?
Brian Tyler - The Impossible Wager (Children of Tune OST)

Dear shuffle - fuck you!



WHAT DO YOUR PARENTS THINK OF YOU?
Gaate - Sjaaren

Acum n-o sa stiu niciodata...



WHAT WILL YOU DANCE TO AT YOUR WEDDING?
Eels - Hospital Food

Nimic, pentru ca se pare ca toata lumea o sa faca toxiinfectie. Ce ti-e si cu firmele de catering...



WHAT WILL THEY PLAY AT YOUR FUNERAL?
Arctic Monkeys - Brianstorm

N-am absolut nimic impotriva.



WHAT IS YOUR HOBBY/INTEREST?
Depeche Mode - Word In My Eyes

Alt raspuns bun.



WHAT IS YOUR BIGGEST SECRET?
Therion - Deggial

Se pare ca niste suedezi care se joaca de-a ocultismul stiu mai bine decat mine.



WHAT DO YOU THINK OF YOUR FRIENDS?
Nick Cave & The Bad Seeds - He Wants You

Mai degraba as crede ca vor sa tac.



WHAT'S THE WORST THING THAT COULD HAPPEN?
Tool - Undertow

Sau nu?..



HOW WILL YOU DIE?
Gene Loves Jezebel - Kiss of Life

Shuffle a inteles gresit.



WHAT MAKES YOU LAUGH?
Arctic Monkeys - Riot Van

Da!



WHAT MAKES YOU CRY?
Damien Rice - Rootless Tree

Faptul ca pot sa ma gandesc la multi, chiar foarte multi oameni carora le-as dedica cu drag refrenul piesei de fata...



WILL YOU EVER GET MARRIED?
The Honeydrippers - Rockin' at Midnight

Nu stiu, intre timp sunt prea ocupata cu petrecerile.



WHAT SCARES YOU THE MOST?
Brian Tyler - Inama Nushif (Children of Dune OST)

Scuze, dar sunt inculta apropo de "Dune". Am citit doar prima carte si filmul l-am vazut demult. Pe scurt, n-am idee despre ce e vorba...



DOES ANYONE LIKE YOU?
Ataraxia - Tu Es La Force Du Silence

OK... De ce mai am Ataraxia in playlist?



IF YOU COULD GO BACK IN TIME WHAT WOULD YOU CHANGE?
Thievery Corporation - A Warning (Dub)

Da, si asta.



WHAT HURTS RIGHT NOW?
Radiohead - The Bends

Partea cu Radiohead e corecta, dar nu si cea cu The Bends. Da, "acea" piesa s-ar fi potrivit mai bine...

Sunset with Franz Ferdinand

Au fost eleganţi, zgomotoşi, dinamici şi, una peste alta, impecabili.

E.M.I.L. rulz, Sitaru sucks

Mai jos este ultimul clip al trupei E.M.I.L., "Barfly", filmat pe 6 iunie in Club Fabrica. Am facut si eu figuratie pentru clipul asta. "Unde esti? Unde esti?" - ma veti intreba. Nicaieri. Nu apar deloc in el. In schimb apare draga mea prietena Fen (care e fenomenala) la sfarsit, consolandu-l pe "cetateanul turmentat".

Si da, stiu ce inseamna figurant. Am lucrat in televiziune. Inseamna sa fii si tu "pe acolo". Ei bine, nici macar "pe acolo" nu sunt, dupa ce ca am stat aproape o zi intreaga in Fabrica, la filmare. Si dormisem vreo 3 ore, pentru ca, cu o seara inainte, eram tot in Fabrica, la un concert cu Mauser (nu am cuvinte ca sa spun how much these guys rock!), Mes Quins si The Amsterdams. Si pe urma a urmat obligatoria betie saptamanala din Control.

Despre baietii de la E.M.I.L. - numai de bine si le doresc toate "succesurile" din lume. Daca nu-mi placea de ei, nu le puneam clipul pe blog. In schimb, maretul Adrian Sitaru, care m-a pus sa topai intr-un hal in care nu topai nici macar la concerte timp de cateva ore bune, ca sa ma taie la montaj e pe lista mea neagra si promit solemn sa nu ma uit niciodata la vreun film de-al lui, ba chiar sa-i fac PR negativ.

A fost vina lui Patrice!

Dar ce fel de iubitor de muzică eşti tu - îmi veţi spune - de laşi o ploicică să te alunge de la "ziuazero" a măreţului Bestfest?
...
Ploicică? Ploicică aţi spus?? Nu aveam de unde să ştiu că picăturile care au început să cadă pe primele acorduri din "Soulstorm", singura piesă a lui Patrice care chiar îmi place - dar nu o să-mi mai placă - aveau să se transforme într-o scenă demnă de The Day After Tomorrow. Da, am fugit, pentru că e greu să te bucuri de muzică dacă te-ai transformat într-o murătură ambulantă!

Pentru toţi cei care au avut curajul şi cantitatea de alcool în sistem necesare pentru a rămâne la faţa locului - eu şi bronşita/pneumonia mea vă salutăm cu neţărmurită admiraţie!

Sper din tot sufleţelul meu să nu se întâmple aşa ceva şi la Franz Ferdinand. Rain, rain, go away, let me watch the Archdukes play!

Între timp, mai învârt puţin cuţitul în rană, ca să nu cumva să uit ceea ce nici măcar nu am văzut.

Soricelul modest si marinarii damnati

We Were Dead Before The Ship Even Sank este albumul din 2007 al trupei Modest Mouse si primul realizat impreuna cu noul lor membru, nimeni altul decat Johnny Marr, ex-The Smiths, omul fara de care nu ar fi existat nici Bernard Butler (sau, ma rog, el ar fi existat, dar ar fi sunat mai banal...)
Interesant ca o trupa pe nume Modest Mouse ar scoate un album cu titlul We Were Dead Before The Ship Even Sank. Stim foarte bine ca soriceii/sobolanii (sau orice alte creaturi care alcatuiesc populatia clandestina a unei corabii) sunt primii care o parasesc daca simt ca ceva e subred. Evident, daca lipsesc ei, oamenii nu mai vad nici un semnal de alarma si ridica senini ancora spre autodistrugere. Autodistrugerea fiind, de altfel, tema centrala a albumului pe care un Isaac Brock mai nevrotic si mai indarjit ca niciodata canta despre involutia speciei umane, despre refuzul comunicarii si despre cum noi toti ar trebui sa bang our heads like a gong, 'cause they're filled with all wrong. Ia uite ce face Johnny Marr din om...

Si graieste soricelul modest asa...

1. March Into The Sea

Nici ca se putea un inceput mai bun. Sau, dupa cum suna rasul lui Isaac Brock, mai NEbun. S-ar potrivi intr-o taverna ieftina unde se aduna batranii lupi de mare sa-si planga soarta.




2. Education

Blabla... Esecul civilizatiei... Blabla... Educatia care, de fapt, nu e educatie... Zic eu "blabla", dar nu e de ras deloc.




3. Spitting Venom

Hmmm... Stiti cum e atunci cand nu prea reusesti sa fii pe aceeasi lungime de unda cu oamenii din jur si you get bitchy? Exact...

Perfect day for The Smiths

Partea I:

Hai sa iesim in oras diseara, nu ma intereseaza unde, nu am nici un chef sa stau acasa si daca da autobuzul peste noi, e ok, pentru ca exista o lumina care nu se stinge niciodata.



Partea II

S-a intamplat ceva de cand m-am trezit pana acum si mi s-au scufundat toate corabiile si mai trebuie sa le si zambesc unor indivizi pe care as prefera sa-i pocnesc.




*Ca tot a fost azi ziua The Smiths, coming soon - adica, sper ca maine, daca am chef - o sa fie cateva piese de pe We Were Dead Before The Ship Even Sank, albumul realizat de Modest Mouse impreuna cu noul lor membru, Johnny Marr. Apropo, ca sa fiu si rea - ca asa sunt, n-am ce face - titlul albumului mi se pare o incercare a lui Isaac Brock de a scoate niste declaratii pesimisto-fatalisto-ironice in stilul lui Morrissey. Dude - Just. Give. It. Up. Already!

Pinkly Smooth

Din seria "Strutocamile" (pe care tocmai am inaugurat-o - TADAM!!) va prezint trupa Pinkly Smooth. Ei au la activ doar un EP, intitulat Unfortunate Snort si n-o sa mai scoata nimic prea curand. De ce? Pentru ca, de fapt, este vorba de un side-project de care sunt responsabili doi dintre membrii Avenged Sevenfold, respectiv bateristul The Rev (care apare aici in ipostaza de frontman) si chitaristul Synyster Gates. Si, va place, nu va place, cert este ca ei au mult succes cu trupa-mama (sau multe succesuri, cum se spune in the land of Bucharest) si nu mai au timp si de experimente. In orice caz, si-or fi spus si baietii astia, intre doua "briose magice": "Bai, ia hai sa scoatem noi ceva nemaiauzit de urechile omului!" Si le-a cam iesit. Pinkly Smooth este o trupa care nu pote fi categorisita in nici un fel, iar muzica lor te dezorienteaza, te enerveaza si fix cand credeai ca te-ai obisnuit cu stilul, totul se da peste cap. M-am gandit ca ar fi cazul sa fiu blanda si am pus o singura piesa, pe numele ei Nosferatu Does A Hefty Dance. Enjoy, sau scarpinati-va in cap intrebandu-va "Ce $^&#&@# mai e si asta?!"

The Runaways

Motivul #23564558 pentru care aniii '70 au fost cei mai grozavi: Pe atunci si trupele cu o componenta 100% feminina kicked ass si nu se incurcau cu prostii. Cu Joan Jett la chitara armonica si Lita Ford la chitara solo these girls were all about rock. In timp ce sus-numitele au devenit cunoscute pe cont propriu, se pare ca vocalista Cherie Curie s-a reprofilat si activeaza ca sculptorita.

Eu am ales Cherry Bomb, cea mai cunoscuta piesa a trupei, de altfel. Sau, poate ar trebui sa spun Cherie Bomb.